Astăzi, 14 septembrie, de praznicul Înălţării Sfintei Cruci, se împlinesc 90 de ani de la naşterea fostului deţinut politic Raul Volcinschi (1923-2011). Intelectual rasat şi vorbitor a şapte limbi, a fost iniţiatorul unei importante grupări anticomuniste în Cluj Napoca, unde era lector universitar. După arestarea sa în 1956, a evadat în forţă din sediul Securităţii (povestea aici), fiind capturat apoi şi condamnat la 25 de ani închisoare. S-a aflat în permanentă luptă cu regimul comunist, fiind arestat de mai multe ori şi după 1964, când România se lăuda că nu mai are deţinuţi politici. A pus la cale o tentativă de asasinare a lui Nicolae Ceauşescu în anii ’80. În memoria sa, Centrul de Studii în Istorie Contemporană vă oferă în premieră un fragment dintr-un volum aflat în lucru, care îi va fi dedicat.

 

-Domnule Volcinschi, proveniţi din una dintre cele mai vechi familii din Moldova. Ce a însemnat acest lucru în copilăria dumneavoastră? Aţi primit o educaţie strictă, rigidă, v-aţi bucurat de primii ani de viaţă?

-Tatăl meu a fost consul în străinătate, iar bunicul meu era arhimandrit mitrofor (asta înseamnă stareţ) la Mănăstirea Putna. Or, tatăl meu plecând de colo-colo, eu stăteam mai mult la Putna, între călugări. Bunicul meu era un mare intelectual. Avea trei doctorate: în teologie, istorie şi filosofie. El a făcut muzeul de la mănăstire, unde veneau Iorga, Onciul, marii istorici ai vremii, şi studiau documente. De altfel, şi el studia tot felul de documente. Eu eram foarte ataşat de bunicul, însă şi de ceilalţi călugări. Am crescut într-un spirit religios, dar moderat, pentru că bunicul avea o mare deschidere: de sărbători venea şi preotul romano-catolic, şi rabinul şi stăteau de vorbă – era foarte tolerant.

Asta mi-a fost copilăria până la şase ani, după care am mers la o şcoală primară germană din Cernăuţi. Părinţii mei visau să fac o carieră în diplomaţie, de-aia de copil au demarat cu limbile străine: am ajuns la şapte limbi străine, ceea ce pe vremea aia era deja un capital foarte important. Şcoala era multiculturală, se învăţa în limba germană. Tatăl meu era totuşi nemulţumit, considera că era prea unilaterală dezvoltarea mea, cu toate că şi el era de factură germană. Ar fi vrut să beneficiez şi de limba franceză şi de engleză, ţinea foarte mult la asta.

- În ce măsură v-a influenţat în viaţă conştiinţa faptului că sunteţi urmaşul unor oameni care au făcut istorie? Aţi resimţit vreodată presiunea numelui pe care îl purtaţi?

-Dragul meu, apartenenţa la un grup lingvistic, social, cultural este cu atât mai puternică, cu cât eşti mai prigonit. Bucovina de Nord a aparţinut Austriei: nu era vorba de persecuţie, dar era totuşi o ţară străină pentru noi. Neamul meu era unul de vârf: de la pârcălab (primar acum) al Cernăuţiului la 1600, până la logofeţi, toate gradele boiereşti au fost trecute în această familie. Aşa că sigur că este o anumită responsabilitate. Tata a trăit povestea din „Pădurea spânzuraţilor: a dezertat din armata austriacă şi a fost condamnat la moarte, dar a evadat împreună cu colegul său de celulă, iar mai apoi a intrat în diplomaţie.

Dar câteodată numele e şi o povară, tot timpul se aşteaptă minuni de la tine şi tu eşti un om ca toţi ceilalţi. Eu mă jucam cu copiii de ţărani, prindeam raci, deviam apa, luam bătaie pentru asta... făceam toate prostiile. Dar te apasă.

În liceu majoritatea erau în costum naţional: copii de ţărani. Erau o generaţie absolut nouă, foarte bună şi dârză, învăţau tot timpul. Eu, de mic, cu limbi străine, cu o bibliotecă în care mişunam toată ziua, făceam foarte mult sport, împins şi de părinţii mei, care doreau o dezvoltare armonioasă... Te simţeai privit, invidiat, lumea nu rămânea indiferentă. Apoi, la facultate s-a pierdut acest sentiment, erau toate neamurile şi regiunile acolo.

Dar te formează sub semnul unei exigenţe faţă de tine însuţi: să nu faci prostii, să nu te îmbeţi... Am băut vreo trei, patru beri în toată viaţa mea, tărie niciodată, pentru că aşa am fost educat. Eram şi singurul copil la părinţi, iar asta din nou e şi bine, şi rău: bine pentru că în tine se investeşte tot ce e mai bun, rău pentru că te izolezi. Eu am trăit o copilărie fericit-nefericită: aveam tot ce-mi puteam dori, dar copii nu prea aveam în jurul meu, erau triaţi: ăia-s vagabonzi, ăia-s răi, să nu-i văd în grădina noastră. Era o anumită închistare în nişte norme.

-Ce amintiri păstraţi din perioada şcolii?

-Mergând la şcoală la Cernăuţi, mediul se schimbase. Majoritatea erau evrei germanizaţi total: vorbeau perfect limba germană, nici nu-i distingeai. Ba chiar la noi se vorbea mai bine limba germană decât la şcoala germană propriu-zisă, pentru că ei vorbeau mai mult şvăbeşte. Erau evrei, români, polonezi, ucraineni, de toate, într-o toleranţă şi armonie desăvârşite. Dar cu cât creşteam, începeam fiecare să ne adunăm în etnia lui, aşa că acest „multiculturalism” a fost un eşec. La sport, la petreceri, toţi se agregau pe criterii etnice. Românii nu comunicau cu ucrainenii, ucrainenii cu evreii şi tot aşa.

Aveam librării uriaşe. Librăria „Eminescu” avea de toate: afară de toate apariţiile editoriale de ultimă oră, dar erau ziare din toată lumea, puteai să citeşti şi din Argentina, dacă te interesa. Erau şi studenţi care se băteau cu săbii, în special cu celelalte naţionalităţi. Şi tata era ca un şniţel, avea vreo două tăieturi pe faţă şi mama râdea de el (zâmbeşte – n.n.).

Liceul l-am făcut la „Aron Pumnul” din Cernăuţi, era liceul fruntaş în special pentru o cultură clasică latină-greacă. De exemplu, într-a VII-a de liceu (clasa a XI-a, cum ar veni acuma), profesorul ne punea să vorbim în latineşte, chiar dacă ceream să ieşim la WC. Poate mai slabă era latura reală, de matematică-fizică, dar eu le evitam, că n-aveam cap de matematician. Limba cehă am învăţat-o de la un coleg de-al meu refugiat în numai şase luni, dar matematica o ocoleam cu plăcere... Am făcut, deci, şapte clase la „Aron Pumnul” şi am terminat liceul la Suceava.

[…]

-Ce anume v-a convins de esenţa regimului?

-Pe mine m-a adus la disperare leninismul. Nu se poate vorbi despre o „violenţă neîngrădită de lege”. Nu poţi să dai pe mâna unor psihopaţi viaţa a milioane de oameni. Sigur că în aceste condiţii eu m-am repliat pe poziţii antagoniste. Apoi, am văzut cum se fac exproprierile în miez de noapte, deportările, arestări peste arestări. Toate acestea m-au pus în situaţia de alternativă: ori accept pentru cariera mea, dar şi pentru familie – pentru că deja aveam soţie, copil. Crede-mă că pentru viitorul acestui copil... Nu am vrut ca el să trăiască în situaţia aceea îngrozitoare. Mai mult decât mizeria materială, era şi mizeria spirituală, te ducea aproape la schizofrenie.

Am văzut oameni care erau anticomunişti, iar pe copiii lor îi lăsau în ceaţă. Un prieten de-al meu avea o fată de 12 ani, iar când noi discutam despre moartea lui Stalin, ce eliberare era, ea se scoală în picioare şi zice: „Tată, cum puteţi vorbi în felul ăsta? Sunteţi nişte contrarevoluţionari, bandiţi” – eram trei profesori universitari acolo. Şi l-am întrebat: „Cum, nu i-ai zis fetiţei?” Ne-a zis că n-a vrut să întreţină această stare de schizofrenie totală: una aude la şcoală şi alta aude acasă. „Nu i-am zis nimic, aştept ca ea să se dumirească singură.” Şi într-adevăr am întâlnit-o când era la facultate şi era complet edificată!

Ei, nici eu nu doream ca fiica mea să trăiască într-o prefăcătorie continuă. Asta nu o puteam accepta, aşa că în condiţiile astea, plus trecutul de la TUNŢ... Eu am cultul libertăţii, ascult orice părere, dar până la distrugerea unui om, până la a violenta o conştiinţă...

-…până la părerea care spune că ceilalţi n-au voie să aibă păreri.

-Da, aici e interzis de-a interzice, după sloganurile pseudorevoluţionarilor din ’68 din Franţa. Am văzut cum decădeau moralmente oameni care se mişcau pe două fronturi. Radu Enescu, de pildă, Dumnezeu să-l ierte, era pe vremea aia bibliotecar la Biblioteca Universităţii şi a fost invitat cu mine la un profesor de pedagogie. Era unul dintre puţinii cu care rămăsesem în relaţii bune, dar care se înscrisese în partid. Şi fiecare i-a dus un mic cadou: Enescu i-a adus un pachet, o matrioska din aia rusească. O cutie, altă cutie, iar în ultima cutie, o radieră. Ăsta zice: „E bună, îmi scriu opera...”, dar Enescu îl întrerupe: „Nu, radiera este pentru altceva, să ştergi petele de pe conştiinţă.” Iar profesorul: „Ha, ha, ha, n-am!”, referindu-se la pete probabil. „Ia uitaţi-vă, oameni buni, n-are conştiinţă.”

Erau şi scene hazlii, dar tragismul lor era nemaipomenit. Să-l vezi pe Blaga într-o cămăruţă, traducând pe ascuns din poeţi sud-americani... Erau nişte oameni, din generaţia aia ’47-’48-’49, care începeau să-şi arate muşchii faţă de profesori. Tot felul de oameni care veneau la facultate şi-şi citeau cursul, se bâlbâiau, încurcau foile şi nu mai ghiceau continuarea. Eram unul din singurii care îşi ţinea cursul liber. Erau şi alţii, ca Vladimir Hanga, am mai discutat despre el, fost şef de promoţie cu vreo doi-trei ani înaintea mea, care îşi ţineau cursurile la un nivel într-adevăr academic.

-Mai erau şi accidente.

-Da, erau accidente pe parcurs, din greşeală ajunşi acolo. Unii profesori erau atât de speriaţi încât făceau gesturi copilăreşti. La un curs de drept civil, nu mai spun numele, nu era Ionaşcu, în orice caz, profesorul încerca să aranjeze un fel de seminar, să discute o speţă. Zicea: „Dumneata, de pildă, eşti hoţul. A, nu, nu, nu, dumneata eşti secretarul UTM...” Ăsta încerca să-l liniştească: „Nu e nici o problemă, domnule profe...”, tovarăşe, pardon. Eram singurul care până în ’56 îmi începeam cursurile cu „domnişoarelor şi domnilor studenţi”. Deci, să fii atât de speriat încât să te descompui de frică pentru simplul fapt că în banca I era întâmplător secretarul UTM...

Erau scene groteşti, învăţământul era bolnav. Doamna rector Raluca Ripan era un om de ştiinţă respectabil, dar şi ea avea momente când se temea. Şeful meu de catedră, Negrea, care devenise prorector, nu ştiu dacă avea studiile necesare. A adus o diplomă din Germania că a absolvit un curs rapid de stenografie sau aşa ceva, şi asta era diploma pe care o preda la universitate. Dar era secretar de partid! Posturile erau politice, nu ştiinţifice. Apoi, studenţii erau foarte slabi, se mai demascau între ei, era o chestie oribilă.

În vara lui ’49 am asistat la o scenă teribilă, pentru mine. La Drept erau cam 2200 de studenţi, foarte mulţi veniţi de pe front. Decanul, nomina odiosa, nu vreau să dau nume (eu eram asistentul lui), a luat creionul roşu şi lista studenţilor. Într-o noapte a mai lăsat doar 800, pur şi simplu după nume: „Haţieganu. A, ăsta e ţărănist.” Eu am încercat să mă opun, că sunt mulţi pe care îi cheamă aşa. „Nu, nu, îi ştiu eu pe ăştia” şi îi ştergea. 800 au mai rămas, restul au plecat în bejenie. Pe unul l-am întâlnit după aceea în tren, ajunsese pontator pe un şantier. Aceste lucruri sigur că te îndeamnă să ai o atitudine clară.

Studenţii ştiau şi ei cum merg lucrurile: trei ani nu făceau nimic, iar în anul IV activau în UTM, să fie remarcaţi. Prin ’49 l-am întrebat pe un băiat din Cernăuţi, pe care îl ştiam, dacă se înscrie în partid, fiind ferm convins că o să răspundă negativ, doar era şi el refugiat. Şi-mi spune: „Eu le dau un termen americanilor ăştia (parcă ei ascultau de noi, ştii?). Dacă până în ’52 nu vin, mă înscriu în partid.” Şi a făcut-o.

Să ştii un lucru: a ieşit tot binele şi tot răul din oameni. De pildă cei care au intrat în puşcărie: cei răi au devenit şi mai răi, vindicativi, iar cei buni au devenit şi mai buni, înţelegători, nuanţează situaţia, nu analizează în alb şi negru. În aceste împrejurări, sub presiune, omul îşi dă măsura valorii sale: ori caracterul e caracter şi devine şi mai puternic, ori laşitatea şi sufletul corupt îşi vând şi familia pentru un aparent mic avantaj. Am văzut tragedia unor oameni care au provocat tragedii şi apoi au devenit ei subiectele, e un fel de lege a compensaţiei.

(Articol publicat la 14 septembrie, ora 12:30)


Pr. Gheorghe Volcinschi (1853-1932), doctor în filosofie şi teologie al Universităţilor din Amsterdam şi Londra. Hirotonit preot în 1880, a slujit ca paroh în Boian în perioada Primului Război Mondial şi a fost vicar al protopopiatului Cernăuţilor. După moartea soţiei sale, Elena Ussatiuc (1851-1917), s-a călugărit pe seama Mănăstirii Suceviţa şi a primit numele Grigorie. A fost egumen al Mănăstirii Putna între 1919-1932, perioadă în care a înfiinţat muzeul locaşului. Pentru meritele sale deosebite a fost decorat cu Ordinul „Steaua României” şi ridicat la rangul de arhimandrit, apoi arhimandrit mitrofor. Mulţumim părintelui Iustin de la Mănăstirea Putna pentru informaţiile puse la dispoziţie. Date fiind preocupările părintelui Grigorie în domeniu, dăm crezare spuselor lui Raul Volcinschi în ceea ce priveşte al treilea doctorat.

Nicolae Iorga (1871-1940), istoric, profesor universitar, academician, om politic. Doctor în istorie la doar 23 de ani, autor a peste 1000 de volume şi un număr impresionant de articole şi studii, a fost una dintre figurile cele mai de seamă ale culturii române.

Dimitrie Onciul (1856-1923), istoric, profesor universitar, academician, director al Arhivelor Statului, întemeietorul şcolii critice în istoriografia românească.

Celebrul roman al scriitorului Liviu Rebreanu, în care personajul principal duce o luptă între sentimentul datoriei (faţă de armata austro-ungară) şi identitatea sa naţională, declanşată în momentul în care este trimis să lupte împotriva armatei române.

Introdu adresa de e-mail pe care
vrei sa primesti neweletter-ul
youtubefacebookwordpress