Ce spun şi mai ales ce nu spun cei care ne atacă

 

Deşi personajul care face acuzaţiile la adresa mea este un scandalagiu de profesie, aduce „argumente” ridicole, greu de luat în serios de către orice om onest, şi foloseşte un ton suburban, impregnat de ură, care nu merită nici cea mai mică atenţie, mă văd nevoit să aduc câteva precizări pentru oamenii de bună credinţă care vor fi nimerit întâmplător peste textul dânsului şi nu vor fi priceput mai nimic din el.

Din capul locului precizez că nu voi răspunde punctual tuturor „acuzaţiilor” formulate de Mircea Stănescu din două motive: 1. ele sunt atât de ridicole încât m-aş face de râs să le iau în serios şi 2. am foarte mult de lucru şi nu am atât de mult timp liber încât să răspund pe larg. Cred că dacă mă refer doar la câteva afirmaţii, va deveni clar pentru cititorul onest că vorbim de un scandal fabricat, pornit din frustrări personale, la care din păcate s-au alăturat şi câţiva colegi cercetători. De asemenea, tot pentru o mai bună înţelegere a urii pe care dl. Stănescu mi-o poartă voi pune în context acest ultim atac al dânsului la adresa mea.

Volumul meu „Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate” a apărut în 2007, cu trei ani înainte ca dânsul să publice primul volum din trilogia dedicată subiectului. Din punct de vedere uman, îl înţeleg că se simte frustrat de faptul că nu a fost primul care a tratat subiectul din perspectivă monografică, la acest nivel (încercarea inabilă de a sugera că i-am citit studiile de pe blog şi din „Revista de Cercetări Sociale” nu-i face cinste. Acum aflu de ele, nu ştiu ce conţin, altminteri le treceam în bibliografie). Din punct de vedere profesional, însă, nu simt nevoia să îmi cer scuze pentru faptul că am muncit. Nu are nimeni monopol pe vreun subiect – din fericire, vremurile acelea s-au dus. Mai apoi, întrucât am avut acces la documente abia după 2007, am simţit nevoia să rescriu aproape integral cartea, dar ca să creez un eveniment din lansarea a ceea ce era a doua ediţie a unui volum deja publicat, am produs şi un film documentar („Demascarea”, în regia lui Nicolae Mărgineanu) şi am creat site-ul www.fenomenulpitesti.ro, toate trei lansate împreună la începutul lui 2011. Iarăşi, din punct de vedere uman, înţeleg frustrarea d-lui Stănescu, dar nu simt nevoia să-mi cer iertare pentru că îmi place munca. Anul trecut dânsul s-a arătat foarte deranjat de faptul că Centrul de Studii în Istorie Contemporană (pe care îl conduc) a organizat vizite gratuite pentru public în fostele închisori din Piteşti şi Jilava. A făcut şi atunci un pui de agitaţie pe internet cu privire la faptul că eu sunt cel care organizează aceste vizite. Probabil dânsul consideră că era mai bine ca nimeni să nu le viziteze (repet, pe banii organizatorilor, nu pe cei ai vizitatorilor), decât să le organizez eu. Nu îi împărtăşesc punctul de vedere. Au urmat apoi câteva mail-uri de ameninţare voalată trimise unora dintre colaboratorii mei. Probabil că aşa înţelege domnia sa să ducă o polemică. Din nou, nu îi împărtăşesc punctul de vedere. Înainte de această ultimă izbucnire, şi-a exprimat iarăşi „îngrijorări” cu privire la proiectul „În spatele Cortinei de Fier”, în care sunt implicat prin Centru, deşi nu cunoaşte produsele în cauză. Am înţeles, deci, că orice activitate a mea este suspectă, dubioasă şi necinstită a priori. Recunosc că sunt impresionat de grija pe care mi-o poartă şi îi mulţumesc.

Din respect pentru timpul celor care vor citi acest răspuns, voi încerca să fiu succint în demontarea „argumentelor” şi în demonstrarea relei credinţe a autorului lor:

-în mail-ul suburban pe care mi l-a trimis, dânsul susţine că „aproape fiecare paragraf din Istoria reeducării (vol. I) şi Procesele reeducării este copiat ca atare sau reutilizat de D-ta în scopuri proprii”. Or, din tabelul pe care l-a realizat, n-am văzut nici măcar un paragraf în această situaţie, pentru simplul motiv că nu există aşa ceva. Ce mai contează însă, acuza a fost lansată.

-ideea că i-aş fi plagiat sursele arhivistice este pur şi simplu comică. Oricine tratează acest subiect va folosi aceleaşi surse principale, aşa ceva este de domeniul evidenţei. Nu cer nimănui să mă creadă pe cuvânt că am văzut dosarele cu pricina. Numele meu este trecut pe fiecare volum, alături de data consultării. (Al dânsului, nu, întrucât le-a văzut la SRI). Cu aceasta dispar majoritatea acuzelor care îmi sunt aduse. Mai mult decât atât, în volumul meu apar şi alte peste 45 de dosare pe care le-am studiat, care nu se regăsesc în volumul dânsului. Probabil le-am plagiat şi pe acestea, nu?

-fişierul brut de informaţii (care reuneşte toate aceste dosare, cărţile studiate şi alte surse) pe baza căruia mi-am redactat cartea are peste 1000 de pagini. În plus, am făcut munca titanică de a tria toate fişele matricole penale ale foştilor deţinuţi politici (nesortate, la vremea aceea, probabil peste 300.000 de fişiere, faţă/verso) pentru a identifica deţinuţii care au trecut prin fenomenul Piteşti. Aşa am putut redacta tabelul de la sfârşitul cărţii, care conţine numele, data naşterii, condamnarea şi perioada în care a fost închis fiecare în Piteşti, şi tot aşa am putut redacta şi loturile transferate dintr-o închisoare în alta. Nu mai vorbesc de cele peste 30 de interviuri cu martorii evenimentelor, de unde am extras o sumedenie de date. A sugera deci că volumul meu este doar rezultatul unui plagiat este cel puţin semnul unei păreri exagerat de bune pe care o are despre domnia sa, dacă nu şi o dovadă de rea credinţă patologică.

-aşa cum singur o recunoaşte (fiindcă n-are încotro), cărţile dânsului sunt citate în volumul meu, atât la note, cât şi la bibliografie. Îmi reproşează însă că nu apare în Cuvântul înainte. Ceea ce uită să spună este că dânsul nu menţionează lucrările mele nicăieri: nici în cuvânt înainte, nici în vreo notă, nici în bibliografie. De altfel, dânsului îi este total străin conceptul de bibliografie – cărţile sale nu au aşa ceva.

-procesele de intenţie pe care mi le face (de pildă, că aş expedia analiza celorlalte lucrări la final pentru a-i arunca în derizoriu pe alţi cercetători, fiindcă m-aş vrea numărul 1) sunt necinstite şi nu fac altceva decât să îi trădeze propriile gânduri. De altfel, tot demersul dânsului arată că exact acest lucru îl deranjează: că nu s-a impus ca „numărul 1” (orice ar însemna asta).

-pretenţia de a fi citat dânsul înaintea surselor primare este perfect neprofesională şi, recunosc, este prima dată în viaţă când aud aşa ceva.

-dl. Stănescu pretinde că are monopol asupra unor termeni şi sintagme ca: „oficiali”, „extindere”, „indezirabili”, „metodă”, „mutaţie sufletească”, „paralizaţi”, „morţi”, „destin”, „țapi ispășitori”, „anodin(e)”. Dacă e aşa, sunt vinovaţi de plagiat toţi cei care au scris vreodată folosind acești termeni/aceste sintagme.

-dl. Stănescu susţine că e suspect cum am studiat subiectul în doar 5 ani de zile (2 ani pentru prima ediţie, 3 ani pentru cea de-a doua), „cinci ani fiind minimul pentru realizarea unei cercetări ştiinţifice veritabile”. Or, această afirmaţie înseamnă că toţi cei care studiază la doctorat sunt nişte impostori, dacă nu îl termină în cel puţin 6 ani. Enunţul de final este grandios şi fatalist: „rezultă că este posibil ca o viaţă să nu-ţi fie de ajuns”. Probabil ar trebui ca toţi ceilalţi cercetători (în afara dânsului) să se lase de meserie.

-termenii folosiţi la adresa mea: „impostură”, „plagiat”, „furt”, „hoţ”, „tupeu” etc. sunt motivul pentru care nu voi purta niciodată un dialog cu acest individ. Ei spun mai multe despre caracterul celui care îi foloseşte decât despre mine. Întreg demersul dânsului frizează cverulenţa, aşa încât nu simt nevoia unui dialog.

Multă vreme nu am vrut să vorbesc în public despre problemele pe care le-am avut în cadrul Institutului, din respect pentru cei care mi-au fost colegi (chiar dacă acest respect nu este, văd, reciproc). Acum mă simt obligat să aduc anumite precizări pe care în mod normal nu le-aş fi făcut publice, din cauza poziţiei adoptate de dl. Vladimir Tismăneanu.

În primul rând, volumul a apărut sub egida IICCMER în perioada în care dl. Tismăneanu era preşedinte al Consiliului Ştiinţific (de altfel, dânsul apare în această calitate chiar pe coperta interioară a cărţii). Mai mult decât atât, la iniţiativa dânsului, am fost invitat la Ambasada României din Washington să prezint cartea şi filmul „Demascarea” (apărut în acelaşi timp cu volumul). Prin urmare, înţeleg că la momentul respectiv munca mea era suficient de bine văzută de către dânsul cât să o gireze ştiinţific şi chiar să o promoveze. Acum constat că ele sunt un „plagiat […] sofisticat, dar nu mai puţin reprobabil”. Să înţeleg că dânsul a girat ştiinţific un plagiat? De ce nu a ridicat problema atunci şi o face abia acum, fără a-şi face mea culpa că acest fapt i-a scăpat atunci când era în funcţie? Nu vreau să cred că lucrul acesta are a face cu refuzul meu de a participa la evenimentul din Washington, întrucât îl ştiu ca pe un profesionist, care nu are astfel de mici orgolii personale. Fosta conducere a IICCMER mi-a transmis pe diverse căi nu o dată să renunţ la proiectul de cercetare despre fenomenul Piteşti. Ba chiar mi s-a spus (în luna martie 2010, așadar la mai puțin de o lună de la preluarea conducerii și la foarte scurt timp după începerea execuției bugetare pentru noul an!) că nu există în bugetul IICCMER „colosala” sumă de 1.000 de euro pentru o cofinanţare modică a filmului „Demascarea” (ceea ce era, bineînţeles, o minciună, bani existau). În aceste condiţii, m-am încăpăţânat să duc proiectul la bun sfârşit din resurse proprii cu sprijinul unor parteneri externi, în ciuda piedicilor instituţionale. Dar nu am dorit ca cei care mi-au pus piedici să îşi facă un capital de imagine pe spatele muncii mele şi a colegilor mei, pentru că nu mi s-a părut normal.

De asemenea, îmi pare rău să constat că domnul Tismăneanu face afirmaţii atât de grave în totală necunoştinţă de cauză. Voi oferi doar două exemple. Oricine poate verifica la sala de studiu de la CNSAS când am văzut dosarele şi cât timp am alocat parcurgerii lor. Neştiind acest detaliu, nu înţeleg cum un om cu reputaţia intelectuală a d-lui Tismăneanu îşi dă cu presupusul cum că eu aş fi „furat” sursele de la dl. Stănescu. Apoi, îi aduc aminte că prima ediţie a cărţii mele a apărut în 2007, înaintea oricărei cărţi a dl. Stănescu pe acest subiect. Prin urmare, nu aveam cum să specific cine a „defrişat teritoriul”, fiindcă nu o făcuse nimeni la nivelul acesta. În ediţia a doua l-am menţionat pe dl. Stănescu, chiar dacă dânsul nu m-a menţionat niciodată, nicăieri. Mi-e greu să înţeleg cum aplică acest principiu doar mie, nu şi d-lui Stănescu. Dl. Tismăneanu a citit, desigur, ambele cărţi, din moment ce îşi exprimă părerea despre ele. Nu pricep însă de ce este deranjat că eu îl menţionez pe dl. Stănescu (chiar al doilea, aşa cum spune), dar nu găsește nefiresc că dl. Stănescu nu mă menţionează nicăieri? Nu înţeleg nici de ce îl girează pe dl. Stănescu, ale cărui cărţi nu au bibliografie. Am şi o nelămurire legată de susţinerea activităţii instituţionale: oare e normal ca un angajat al IICCMER să fie descurajat şi lipsit de sprijin financiar pentru a termina o cercetare pe subiect, în vreme ce un colaborator extern ca dl. Stănescu să fie plătit de către aceeaşi instituţie pentru a publica cele trei volume ale dânsului (care nici măcar nu se regăsesc în biblioteca institutului) pe acelaşi subiect?

Cu regret îi transmit d-lui Tismăneanu că s-a lăsat atras într-o discuţie care nu îi face cinste în niciun fel. Îl ştiu pe dânsul ca pe un om care ţine foarte mult la eleganţa unei discuţii, chiar polemice. Mizez pe buna credinţă şi voi considera că dânsul nu a văzut textul de o vulgaritate stilistică dezgustătoare a d-lui Stănescu. M-aş aştepta însă ca dl. Tismăneanu să se delimiteze de un asemenea ton suburban acum că a luat cunoştinţă de el.

Nu doresc să intru în polemică cu nimeni şi rog pe toată lumea să îmi respecte această dorinţă. Pe cât îmi va sta în putinţă, mă voi abţine de la continuarea acestui trist dialog, deşi sunt sigur că voi fi acuzat de tot răul de pe lume. Suntem în Postul Paştilor şi nu simt nevoia nici unei răfuieli cu nimeni, cu atât mai puţin cu asemenea oameni. Dar dacă cineva şi-a făcut calculul că nu voi răspunde niciodată unor astfel de neghiobii, s-a înşelat.

În final, i-aş ura la rândul meu „sănătate” domnului Stănescu, dar mi-e teamă să nu mă acuze din nou de plagiat.

Alin Mureşan

Later edit: Între timp s-a dovedit faptul că cel care acuză este tocmai cel care se ocupă cu astfel de practici, ba chiar grosolan (detalii aici). Oare cei care l-au încurajat până acum vor avea verticalitatea să se dezică de el?

Introdu adresa de e-mail pe care
vrei sa primesti neweletter-ul
youtubefacebookwordpress