Nume: Pintilie (Bodnarenko)
Prenume: Gheorghe (Pintilie, Pantelei, Timofei)
Data naşterii: 9 noiembrie 1902
Locul naşterii: Tiraspol, Basarabia
Carieră:
Primele date cunoscute despre Gheorghe Pintilie sunt informaţiile îndoielnice care îl prezintă ca participant la Revoluţia bolşevică din 1917. Câţiva ani mai târziu avea legături cu biroul NKVD din oraşul natal, iar în 1928 a fost trimis în România cu misiuni ilegale. Aceasta este perioada în care a renunţat la numele real şi l-a adoptat pe cel conspirativ de Gheorghe Pintilie. Agent rezident al NKVD, a fost propulsat în rândurile Partidului Comunist din România ca responsabil cu contrainformaţiile, poziţie din care s-a apropiat de Gheorghe Gheorghiu Dej (alături de care a fost închis pentru activitate ilegală, PCdR fiind interzis odată cu legea Mârzescu din 1924).
După preluarea puterii în stat de către comunişti, a fost şeful Secţiei Administrative din PCR şi unul dintre cei mai puternici lideri organizatorici. A fost cel care a supervizat infiltrarea structurilor Ministerului de Interne cu agenţi comunişti. Pintilie s-a aflat permanent în strânsă legătură cu serviciile secrete sovietice, sub îndrumarea cărora a pus bazele Securităţii, înfiinţată la sfârşitul lui august 1948. În acelaşi an a fost ales deputat în Marea Adunare Naţională.
Pintilie a fost implicat în toate acţiunile represive din primii ani ai regimului comunist, fiind cel care semna deciziile de internare administrativă a deţinuţilor şi opozanţilor politici în coloniile de muncă de la şantierul de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. În septembrie 1952 a fost înlăturat din poziţia de şef al Securităţii pe fondul luptelor dintre Dej şi grupul Pauker-Luca-Georgescu, dar şi-a păstrat o poziţie importantă în viaţa politică, graţie relaţiilor cu sovieticii. De altfel, a mai fost prim-adjunct al ministrului Afacerilor Interne (1956-1961) şi adjunct al ministrului de Interne (1961-1962). Nu a fost trecut pe linie moartă nici atunci când anchetele ordonate de Nicolae Ceauşescu împotriva lui Alexandru Drăghici au scos la iveală încă o dată implicarea lui Pintilie în acţiunile criminale ale regimului. Mai mult decât atât, în 1971 a fost chiar decorat. A fost căsătorit cu Ana Toma (Grossman), şi ea agent NKVD, care fusese soţia redactorului şef al ziarului „Scânteia”, Sorin Toma. Pintilie nu a scăpat niciodată de accentul rusesc şi era un împătimit al alcoolului şi al ţigărilor ieftine. A murit la 11 august 1985.
Piteşti:
General-locotenent, director general al Securităţii, a fost principalul responsabil pentru introducerea acţiunii violente în închisoarea Piteşti. Pintilie a dat ordinul înfiinţării Serviciului Operativ (mai târziu, Serviciul Inspecţii) şi este cel care l-a instruit pe Iosif Nemeş să îşi creeze o reţea de informatori printre deţinuţi şi să obţină tot ce poate de la aceştia. Tot el l-a pregătit şi pe Tudor Sepeanu, înlocuitorul de mai târziu al lui Nemeş, căruia i-a precizat în detaliu cum să-şi pregătească subordonaţii, ce fel de informaţii să le ceară de la deţinuţi şi ce favoruri poate oferi informatorilor din închisori. Gheorghe Pintilie primea rapoarte lunare privind starea de spirit din închisori, precum şi o sinteză a materialelor care ieşeau în urma torturilor, despre care avea cunoştinţă. Faptul că în unele momente ştia ce se întâmplă la Piteşti înaintea omului său din teren (în speţă, Iosif Nemeş), sugerează faptul că era în permanenţă conectat la realitatea locului. Interesul său pentru acţiunea violentă era direct, fapt evident şi din traseul obişnuit al informaţiilor rezultate din „demascări”, care ajungeau invariabil pe biroul lui Pintilie.
Este de presupus că şi încetarea violenţelor şi cercetările asupra lotului „Eugen Ţurcanu” s-au făcut tot cu aprobarea sa, întrucât era în permanenţă ţinut la curent cu desfăşurarea anchetei. Experienţa din serviciile secrete sovietice i-a fost de un real folos, întrucât s-a ferit să lase indicaţii sau ordine scrise privind crimele din închisori. Faptul că toate ordinele date lui Nemeş şi Sepeanu au fost verbale, dar mai ales dubla sa calitate de şef al Securităţii şi de agent sovietic au dictat necesitatea neincluderii sale în procesele „demascărilor”, deşi era incriminat fără urmă de tăgadă atât de Nemes, cât mai ales de Tudor Sepeanu, principalul ţap ispăşitor găsit de anchetă. Mai mult decât atât, numele său a fost anonimizat în mai multe declaraţii. Deşi vinovăţia i-a fost recunoscută chiar de către Securitate în 1971, nu a fost niciodată tras la răspundere pentru ceea ce a făcut.
